De data asta o să mă aleg pe mine. Am să învăț să fiu egoistă, să mă uit mai rar în spate. Să îmi las inima să bată. Să respir cu tot corpul. Să zâmbesc mai mult. Să trăiesc. Să îmi fac un contur propriu. Să dansez prin cuvinte și să fac oamenii din jurul meu să perceapă puțin mai mult.
Zilele trecute, la o cafea mult așteptată, mi-am întâlnit viitorul în cuvintele unui bun prieten. Sinceră să fiu, m-a zgâriat un pic realitatea. Simțeam cum îmi tremură tot corpul și nu știam dacă e bine să-mi accept gândurile. Pentru prima oară trecutul nu mă mai influența cu nimic. Nu-l mai simțeam ca o povară. Dimpotrivă. Mă împingea mai departe. Iar el era acolo să îmi deschida ochii.
-De ce?
-Nu înțeleg.
-De ce îți este frică?
-De inevitabil. Mi-e frică să nu mă ard.
-Tocmai tu spui asta? Tu te auzi măcar? Ce glumă bună.
-Adică ?
-Draga mea, ție îți cresc aripi de fiecare dată când scrii. Ți-o fi ieșind ție scrum din inimă uneori, dar tot ce faci tu renaște. Nu știu cum. Creezi. Faci din nimic, tot.
-Dacă spui tu.
-Știi că am dreptate. Doar că uneori nu vezi asta. Sau nu vrei. Nu știu care e explicația. Ai un tot în tine și nu mai știi ce să faci cu el. Nu-l lăsa să moară. Scrie. Iubește. Fii egoistă. Pleacă spre tine. Tu ești cea mai importantă. Nu el, nu ea, nu ceilalți. Până la urmă, seara, când te duci la culcare, rămâi doar tu cu tine. Nimeni în plus, nimeni în minus.
-Și ce o să fac dacă o să mă pierd printre străini?
-O să te regăsești. Mereu. Ție nu trebuie să îți fie frică. Nu ești omul potrivit pentru asta.
-Și nouă ne este frică uneori.
-Da, dar noi luptăm până la capăt. Ne-am născut învingători, draga mea. Așa o să rămânem. Nu ne poate lua nimeni asta.