– Sună. Nu auzi?
– Ce?
– Telefonul. A sunat de trei ori până acum. Cred că ştiu cine e. Numai o singură persoana putea fi atât de insistentă.
– Nu ştiu la cine te referi.
– Ba eu sunt sigur că ştii.
– Chiar nu.
– Crezi că dacă negi totul va fi mai bine? Într-un fel sau altul va găsi un mod de întoarcere.
– De ce spui asta?
– Pentru că vibrează. Pentru că o cunosc, iară tu dragul meu, o ştii foarte bine. Nu vrei să recunoşti. Înţeleg, eşti orgolios. Nu poţi nega. Însă senzaţia de gol ce te apasă e prea puternică.
– Ce gol?
– Ea.
– Stai, ce? Nu mai înţeleg nimic. Care ” Ea ” ?
– Lipsa. Ai o parte minus,nu simţi ?
– Ba să ştii că de o vreme mă cam sufoc. Nu mai pot să dorm noaptea. Patul e prea mare, iar eu stau că o statuie.
– Atunci ştii.
– Ce?
– Că Ea îţi lipseşte.
– De ce?
– Pentru că de fiecare dată când te trezeşti din somn tremuri de emoţie. Pentru că te uiţi în jur şi realizezi că nu o găseşti în nici una dintre ” ele “. De asta.
Mă uitam în oglindă de aproape jumătate de oră. Rămăsesem blocat cu privirea spre mine. Mi-am dat seama mai abitir că lumea din jurul meu îngheţase şi nici un prieten de-al meu nu era pe-aproape. Eram doar eu, iar eu vorbeam cu mine- un prim pas spre “nebunie” .