Nu cred ca am cuvinte destule ca să îi arăt ce înseamnă pentru mine, dar o să încerc. Cred că am aparut una în viaţa celeilalte când aveam mai multă nevoie. O nevoie de lumină. De pace. De un suflet dezgolit, care să fie vindecat.
Reticente la început, am făcut paşi mici, care au clădit ce avem astăzi. Ne-am clădit pe noi. Ne-am ajutat mereu şi am trecut prin foc, dar am renăscut. Ne-am transformat. Obişnuiam să zâmbim mereu, chiar dacă sufletul ne era praf şi pulbere. Ne înţelegeam din priviri şi da, încă o facem. O vom face mereu.
Nu trebuie să vorbim prea mult. Suflete sunt puţine care înţeleg liniştea celuilalt. Rarisim chiar. Dar noi avem această magie. Am avut-o dintotdeauna. Ne-am destăinuit mereu lacrimile şi uşor-uşor le-am făcut să se disipe.
Am fost mereu una lângă cealaltă şi ne-am privit sufletele în cele mai bune şi proaste ipostaze posibile. Cu bune şi cu rele. Aşa am fost şi aşa vom rămâne.
Vă mulţumesc.