Te ating uşor. De la nas cobor spre buze, dragul meu. Simt crestături peste tot. Drum peste drum. Stop peste stop.
-Vrei să mă duci undeva?
– Da, spre noi. Nu am mai fost de mult pe-acolo şi mi-e dor. Intersecţia pare departe, dar trebuie să ajungem la ea… Altfel ne vom pierde unul în braţele celuilalt.
– Dar ne-am regăsit mereu. De ce să fie diferit de dată asta?
– Totul are o limită de expirare, draga mea. Chiar şi hărţile. La un moment dat scrisul nu se mai defineşte bine. Râul se pierde în câmpie, iar câmpia pătrunde în munte subit. Dispar oraşe pline de iubire şi se transformă de la seceta. Ce păcat, nu?
– Da, mă sperie. Dacă îţi piere harta eu cum voi mai putea urmări viitorul nostru? O să mă pierd în paşi şi nu o să mai ştiu să merg.
– Nu, nu vei face asta. Şi inima ţi-e hartă în caz că ai uitat. E cea mai bună hartă spre noi. Aşa că, draga mea, atunci când te pierzi, acolo trebuie să te închizi. Meditează. Respiră. Mă vei găsi din nou. Nu îţi trebuie tot timpul o hartă pe piele.