Razele soarelui au început să se strecoare uşor printre draperii. Mă făceau atentă.
M-am întins ca de obicei şi am zis că nu e încă timpul să mă trezesc. Ca în fiecare dimineaţă însă, s-a auzit un mieunat.
Numeri până la 10 şi gata, vine la alintat. Incredibil.
Oricât de morocănoasă aş fi, mă pufneşte râsul. Până la urmă, eu am învăţat-o aşa. Te întrebi cum… alintată, oare?! Doar stăpâna-i una singură.
Concertul de dimineaţă începe. Buimacă, mă îndrept spre bucătărie fără să mă uit prea mult împrejur. Dau muzica la maxim şi pornesc cafetiera. Picăturile sună deja-n ecou. Plăcerea mea din fiecare zi. Mirosul cafelei proaspete a devenit esenţial. O licoare ce mă face fericită.
Mă sprijin de blatul din bucătărie şi mă cuprinde o stare de nostalgie. Acelaşi sentiment. Bătăile inimii se intensifică, iar privirea se focusează într-un punct fix. O amintire. Un zâmbet . O îmbrăţişare ce ţinea de cald în dimineţile răcoroase. Un gol prezent. La început durea, acum a devenit uzual. M-am obişnuit cu ideea că orice ar fi, face parte din mine şi am de ales : ori accept ori mă lupt. Am ales prima variantă, desigur. Mi-am dat seama, după multe bătăi cu mine însămi, că e cea mai bună alegere.
Din instinct mă uit pe geam să văd dacă sunt singură, iar mai apoi, îmi dau seama că draperiile sunt trase şi mă pot desfăşura în linişte. Halatul îmi cade uşor de pe umeri. Nu s-au schimbat prea multe. Intru-n duş şi-mi las gândurile să se calmeze. Sentimentele nu se opresc însă la comandă. Şi-au format un obicei prost. Ba mă îmbracă, ba mă dezbracă. Îmi ţin de cald uneori, iar în alte dăţi mă lasă să mor de frig. Am învăţat că cel mai bine e să le las să-şi facă damblaua până la urmă de mine nu le pot ascunde.
Jurnalul mă aşteaptă ca de obicei, fără inhibiţii. Nu cred că o să mă pot despărţi niciodată de el. Îl port cu mine peste tot. E ca un psiholog la purtăror. Nu te judecă. El doar te ascultă. Îmi ştie toate secretele şi toate rănile posibile. Ştie cât am crescut de-a lungul anilor. Acolo sunt trăirile mele. Fiecare sentiment care la un moment dat a luat foc, regăsindu-şi locul într-un sertar al inimii mele.
Dimineţile sunt ale mele. Am timp de gândire. Să îmi dau seama ce vreau. Pe cine vreau. Încotro mă îndrept. Ce am făcut bun sau rău. Ce pot învăţa. Sincer, cu sute de gânduri pe minut, îţi trebuie exerciţiu. După ce treci prin foc, realizezi că eşti capabil de orice. Oricând. Oriunde. Ştii cum se zice? CARPE DIEM. Phoenixul renaşte mereu fără excepţie. Tremură din toţi rărunchii. Apoi revine. Plin de emoţie, zâmbete şi clipe de nu mă uita.