Draga mea,
Ai stat prea mult în acel corset peticit. L-ai strâns din ce în ce mai mult în speranța că nicio amintire și niciun sentiment nu vor ieși din colosul sufletului tău. Ai început să te sufoci, dar știai că dacă îți reglezi respirația, vei putea trăi încă puțin. Te simțeai plină de ele și totuși nu puteai să renunți nici măcar la unul. Erai omul care râdea cel mai mult, deși pe dinăuntru sângerai.
Sincer, nu te-am înțeles, De ce nu ai vrut să te dezbraci? Nu te vedea nimeni ! De ce nu ai vrut să lași totul în urmă și să fii tu din nou? Nici acum nu pot să spun că am realizat pe deplin ceea ce îmi ziceai de-atâtea ori. Dar pentru prima oară în atâta timp, văd ceea ce îmi ascundeai cu atâta înverșunare.
Corsetul era ca o bombă cu ceas. Tu nu păreai deloc îngrijorată. Te uitai înapoi ca și cum totul se petrecea în acel moment. Însă, era clar că te înfrigura nesiguranța zilei de mâine. Știai că fiecare minut îți sublima șansa de a fi fericită. Te-am acuzat neîncetat că erai pasivă. Dar tu de fapt gândeai și acționai pe o arie mult mai complexă decât oricine altcineva. Acționai cu sufletul pe hartă și întăreai fiecare cusătură. Nu ți-era frică de consecințe. Fără să îți dai seama, coseai sentimente unul lână altul. Nu se potriveau toate. Luându-se la harță s-au fisurat. Aici. Acolo. Până când golurile au apărut de jur-împrejur.
Ți se vedea pielea și ai început să te rușinezi. Totuși, respirai mai ușor. Te simțeai ca o pasăre de abia ieșită din colivie. Liberă, te clătinai. Nu puteai să mergi drept. Te-ai oprit pentru câteva minute. Atunci corsetul a căzut de tot, iară tu ai tresărit la atingerea șovăitoare a vântului. Ai încercat să guști ziua de mâine. Era un amestec inexplicabil dulceag-amărui.
Dulcele provenea de la prospectul de femeie puternică, plin de posibilități, iar gustul închis, amar, făcea parte din peisaj, din secundarul stricat de timpuriu.
Așa ai ales să mergi goală pe mijlocul drumului chiar dacă nu știai unde ducea. Ai făcut bine, draga mea. Ai făcut bine.