Am fumat pentru prima oară. Am savurat fiecare secundă din acea senzație. Am văzut cum fumul se transformă în forme care mai de care mai ciudate.În acel timp nu am înțeles. Mi-am fumat visele, iar iubirea mea s-a transformat în scrum. Fumatul meu a fost doar o metaforă a vieții. Nu e un subiect tabu pentru mine. Toată lumea fumează,însă fiecare avem un fel diferit de a o face.
Trecătorul își fumează pașii, pe când doamna de acolo, care stă pe bancă hrănind porumbeii cu firmituri,își fumează bătrânețea. Visătorul își fumează visele, pe când scriitorul își fumează cuvintele. Omul de la etajul zece, care stă și admiră centrul orașului ce explodează, fumează peisajul. Fumătorul fumează o țigară.
Vedeți? Toată lumea fumează. Doar că nu știm. Într-un fel,sau nu metaforic, totul se transformă în scrum, în cele din urmă. Dar,este un mod de a fuma pe care nimeni nu îl ocolește.
Copilul…Tânărul…Adultul…Bătrânul…iubesc.
Își fumează iubirea. Așa am fumat și eu. Am fumat mai întâi singură, apoi ai venit tu și mi-ai stricat echilibrul. Am fumat împreună. Să îți amintesc ce făceam? Să îți amintesc faptul că fumatul era pentru noi un mod de a râde, de a zâmbi? Ce am făcut atâta timp?
Am fumat zâmbete, vise, idealuri, dorințe.
Am fumat durere,dezamăgire,dispreț.
Am fumat încredere,dăruire și speranță.
Am fumat iubire.
Și iată…a rămas doar scrum. Am rămas iar eu, fumându-mi viața, singură,la margine de drum.