– O vezi ?
– Pe cine?
– Cum adică pe cine?! Pui și tu niște întrebări uneori, de mă umflă râsul. Zău!
– Ah, cât de prost pot să fiu. Te referi la fata de la masa de vis-a-vis, nu?
– Mult ţi-a mai luat.
– Chiar mai mult decât de obicei. Ciudat. Cred că mi-am pierdut îndemânarea.
-Nu. Doar ai uitat să priveşti în jur. Te-ai obişnuit să fii singur. Aşa, ca ea.
– Crezi că e în aceeaşi situaţie ca mine?
– Nu am de unde să ştiu asta, dar se vede că îşi poartă rănile cu mândrie. Ca pe nişte medalii de război, aş putea adăuga.
– E amuzant, ştii?
– Adică?
– Semănăm atât de bine şi totodată, suntem atât de diferiţi. Ne e frică să iubim din nou. Am uitat și cum să o facem probabil. Trist, dar adevărat. Ne-am construit punți spre sufletele noastre, obișnuindu-ne cu singurătatea. La început alergam clătinându-ne, căutând adăpost. Nu știam ce ar trebui să facem mai departe. Pierduți, ne uitam deseori în gol, încercând să căutăm scuze și motive. După ceva timp și multe discuții aprinse cu prietenii noștri, ne-am dat seama că c’est la vie.
– Și poți spune asta doar privind-o?
– Da. Sincer e un feeling ciudat. Nu știu exact cum aș putea să-ți explic, dar simt asta. Mă gândeam la o chestie zilele trecute. Mi se pare atât de stupid.
– Despre ce vorbești?
– Iubirea a devenit atât de mediatizată, încât parcă nu mai e iubire. Și nu vorbesc de facebook pentru că oamenii au libertatea să posteze ce doresc ei. Mă refer la multe dintre emisiunile mondene care fac din iubire un tablou cu picanterii. Plin de forme, de așa da sau așa nu. De vorbe de dor, cu iz de hai lasă-mă-n pace. Contrastant, nu?
– Și eu care credeam că nu ai cuvintele la tine. Mereu mă duci de nas.
– Am un har, cred eu.
– Da, ai. Nu unul oarecare. Ți-am zis și o să te bat la cap până când o să te văd că dai autografe pe propriile cărți.
– Mai ai de așteptat atunci. Am altele de făcut acum.
– Cum ar fi?
– Momentan să mă bucur de priveliște. Să mă gândesc cum îi pot atrage atenția femeii de acolo. Nu vreau să o dau în bară. Și trebuie să am o strategie bine pusă la punct. Merită tot ce-i mai bun. Îți promit că voi scrie și cartea. Stai liniștit.
– Ești sigur că vrei să faci asta?
– La ce te referi?
– Lasă-mă să reformulez. Vrei să îți asumi riscul ăsta? Ești gata să-i accepți bagajul si rănile pe care le duce de mână?
– Oh. Credeam că ai înțeles până acum, dragul meu prieten. Ai câteva șanse în viață și ar fi bine să nu le risipești. Toți venim cu un anumit bagaj sentimental. Toți avem răni ce vor să stea ascunse. Însă, după cum vei observa că se întâmplă mai mereu, totul se agață de o persoană. Așa că desigur că pun toate cărțile pe masă. Întrebarea e simplă, deși de-a lungul vieții devine un pic mai complicată.. C’EST QUI?