Zâmbetul din spatele laptopului

Nu sunt neapărat a morning person. Cred că sunt undeva la mijloc. Între îmi place și nu prea. Între aș vrea, dar totuși parcă nu. Parcă te și aud…

Ce complicate sunt femeile astea, nu?

Nici n-ai idee!

Diminețile de dumincă au un vibe aparte pentru mine. Fără alarma dată de zeci de ori pe snooze, fără griji că întârzii la job. Fără vreun cronometru pornit. Pijamalele preferate. Playlistul de jazz. Cana de cafea aburindă. Aburindă și plină de dor. De poveste.

Când am deschis ochii azi dimineață, ceva a fost diferit. Buimacă de somn încă, nu îmi puteam da seama ce se întâmpla cu mine.

Aveam o bănuială, desigur.

Începeam să mă transform. Simțeam cum corzile sufletului meu luptă să se reconstruiască. Să se refacă. Se auzeau bătăi de ciocan și daltă ca și cum înăuntrul meu erau zeci de muncitori punând osul la treabă pentru a repara mozaicul disipat în sute de bucăți.

Vezi tu, mozaicul era o operă de artă. Este și acum, doar că a fost puțin zdruncinat. Puțin mai mult. Lipsesc bucăți care trebuie regăsite. Unde? Nu știu. Timpul îmi va spune ce trebuie aflat.

Am dat perdeaua la o parte și am zâmbit. Prima rază de soare îmi mângâia chipul cu o notă de dor. Dor de mine. Știam că în sfârșit va fi o zi bună. O zi în care totul este posibil, chiar și imposibilul, dacă știi din ce perspectivă să privești.

Mi-am luat laptopul și am început să scriu. Nu aveam nici cea mai mică idee ce fac, dar cuvintele nu încetau să apară. Un izvor nesfârșit de povești, ar spune unii. Alții ar adăuga și magia în ecuație. Apoi mai este și munca. Sunt oameni și oameni. Sunt oameni care simt mai mult decât obișnuința. Cine sunt?

Sunt sigură că știi răspunsul la această întrebare. Bloggeri, scriitori, pictori, muzicieni, etc. Sunt cei care vibrează odată cu tine. Cei care își pun sufletul pe hârtie și împărtășesc magie în cantități deloc neglijabile.

Cei ca mine. Care îți iau sufletul de mână și stau de vorbă cu el să vadă ce se întâmplă cu adevărat. Care îți ascultă bătăile inimii și se perindă printre durerile tale ca să o afle pe cea mai apăsătoare pentru ca mai apoi să te ajute să te ridici. Să te ridici mai puternic, cu capul sus.

If a writer falls in love with you, you can never die.

Mik Everett

Știți citatul, nu? Bineînțeles. Clingy sau nu, e adevărat. Sincer. Plin de culoare.

Când scriu totul din jurul meu dispare. Nu se evaporă în neant. Nu la asta mă refer.

Se concentrează în sinapsele mele pentru a se metamorfoza în cuvinte. În povești de și pentru suflet. Nu am înțeles nici până acum cum funcționează acest proces.

Esența este pusă la păstrare în sticluțe mici. Pe categorii. Fiecare cu raftul ei. Când una dintre ele este deschisă, explodează. Poveștile încep să curgă, iar odată cu fiecare poveste spusă, zâmbetul din spatele laptopului devine din ce în ce mai larg.

Mi-am lăsat o bucată de suflet acolo. O piesă din mozaic. Știu unde o pot găsi. Tu ai idee?

ungureanu alexandra
Spread the love

4 thoughts on “Zâmbetul din spatele laptopului

Leave a Comment