When life is not kind enough, make art

Photo by Alex Mihis on Unsplash

Mă obișnuisem ca în fiecare dimineață să deschid fereastra larg și să mă uit în zare. Mi-era tot orizontul în față. Mă treceau fiori și începea să îmi fie frig de tine. De noi. Îmi propusesem mult în anul acela, draga mea. Aveam vise clădite pe foc. Clocoteau.

Începea să se simtă aerul dogorit, iar eu nu realizam că rămăsesem singur. Îmi plăcea să te văd goală, umblând prin apartament. Mă priveai sfios și așteptai să zâmbesc. Nu te plictiseai de chipul meu somnoros și nu te îmbrăcai niciodată înainte să faci cafeaua. Recunosc… Era mult mai aromată făcută de tine. Nu am mai regăsit gustul până acum, deși nu am încetat nici măcar pentru un minut să te caut în alte paturi.

Dimineața asta a fost diferită. Frigul nu se evaporase, iar ceața inimii pe care ți-o încredințasem, dispăruse. Tu erai acolo, însă. Nu te îngrijora, ai să rămâi. Știi și tu că ai fost unică. Un crâmpei de poveste ce m-a schimbat în totalitate. Cum crengile-mi băteau în geam, am simțit că trebuie să fac ceva. Am lăsat vântul să mă pătrundă și am respirat mai ușor.

Trebuia să plec. Știam și unde. Pereții pe care îi decorasem împreună încercau de multă vreme să îmi arate drumul. Mona Lisa a lui Da Vinci începuse să îmi zâmbească lasciv. Poate o priveam dintr-un alt unghi. Devenisem însetat de ochii ei. Îmi deschideau ușa spre o altă lume.
Știi și tu că am fost întotdeauna pasionat de artă. Iar de fiecare dată când sângele fierbea în mine, transformam eul înlăcrimat în cuvinte.

Nu spun că întotdeauna ieșea o operă de artă, dar ceva mozaical tot se forma. Puse cap la cap, bucățile se transformau într-un tine întors de vreme. Bejul pielii tale se regăsea și în Benois Madonna. Parcă Leonardo știuse cine îmi va schimba mie viața. Te pictase cu mult înainte să te cunosc.
Italia  mă chema, iar picturile din apartament prindeau viață. Suspinau parcă la gândul  că le voi lăsa singure. Dar Bernini, Michelangelo și Da Vinci mureau de dorul meu, deși eu nu avusesem niciodată onoarea să îi cunosc.

Învățasem însă, din operele lor, că atunci  când dorul te mănâncă de viu și îți scrutează fiecare celulă a corpului, trebuie să faci artă și să pleci În lume. Eu asta fac acum. Te transform în pete pe hârtie. Poate într-o zi o să te uiți în spate. Poate o să mă mai privești cu sufletul și o să îți dai seama ce s-a întâmplat cu noi. Te-am pierdut pentru ce credeam eu a fi artă atunci. M-am înșelat. Artă e acum când învăț să trăiesc fără tine.

Spread the love