Totul se schimbă. Așa cum natura se metamorfozează odată cu începerea toamnei și oamenii tind să se transforme.
Încă de când eram mică am avut această plăcere de a privi dezgolirea sau mai bine spus, transformarea copacilor. Frunzele cu un colorit viu de roșiatic, galben sau portocaliu formează încetul cu încetul un covor diafan ce îți brazdează sufletul cu nostalgie.
Toamna e nostalgică. Nu doar acum. Dintotdeauna a fost. Pune lucrurile în mișcare, uneori fără să ne dăm seama. Ziua devine mai scurtă, nopțile mai lungi. Simțul olfactiv mai puternic, toate acestea transformându-se într-un mozaic perfect ce așteaptă să fie completat de ce va urma.
Asta îmi amintește de primul episod din Sex and the City, când Carrie descrie cu patos, scriind pe blog, venirea toamnei. Îți dai seama că timpul a trecut pe lângă tine fără să-l simți și totul revine ca un flashback. Diminețile și serile devin mai răcoroase și pentru prima oară, după atâta timp, scotocești în dulapul ticsit cu mii de alte lucruri, sperând să găsești pătura aceea pufoasă care-ți ține de cald ca o îmbrățișare.
Îmi torn un pahar de vin și parcă totul are alt gust. Văd lumea cu alți ochi și nu, în caz că te întrebai, nu e de la vin. Probabil din cauza a ceea ce s-a întâmplat în ultima perioadă. E o stare de reverie din care uneori n-aș vrea să mă trezesc. Stând și analizând lucrurile, aș vrea uneori să pot îngheța timpul într-un anumit moment, dar probabil dacă am putea face asta, viața ar fi mult mai ușoară.
Mă trezesc subit din gândurile mele când aud o bătaie în ușă. Ciudat, nu așteptam pe nimeni. Buimacă, mă ridic de pe canapea și mă îndrept înspre ușă să văd cine e. Se spune că prietenii adevărați te simt și atunci când ai cea mai mare nevoie, ei sunt mereu acolo. Într-adevăr, așa este. În fața mea era o prietenă veche. Am invitat-o înăuntru și i-am turnat un pahar de vin. Poveștile se spun mai bine astfel.