Am rămas goală în mijlocul străzii.
Hainele au fugit și nu s-au mai întors, iar lumea trecea nepăsătoare ca și cum totul ar fi fost normal. Mai văzuseră asta înainte.
Au trecut indiferenți. Nu au râs, dar nici nu au încercat să mă ajute. Erau prinși probabil în ceva mult mai important. Asta mi-am spus de multe ori.
Mi-era frig. Nu știam ce se întâmplă. M-am uitat împrejur și nu vedeam decât nişte umbre. Se deplasau prea repede ca să le disting. Poate să fi fost eu blocată în timp, dar nu cred.
Am încercat să ţip. Nu mai aveam glas. Am încercat să mă ridic,dar puterea nu mai era acolo. Eram prea rece. Gheaţă a uitării. Gheața amorului pierdut. Nu mai simțeam nimic. Am încercat să îmi iau pulsul. Neant.
Poate ca nu ieşeam în evidenţă cu nimic, dar într-o fracţiune de secundă, o umbră m-a ridicat şi m-a luat în braţe. Nu ştiam ce să cred. După atâta timp, nu mai puteam să disting o îmbrăţişare rece de una caldă. Eram prea îngheţată. Dar,când m-am uitat mai bine, ochii îmi spuneau o poveste pe care, parcă, o ştiam deja.
Trecutul era rece, dar viitorul părea cald. Pentru o secundă m-am simţit din nou fericită. Ştiam că va fi bine. Şi ,chiar dacă eram nud în mijlocul străzii, nu s-a grăbit să mă îmbrace.
S-a aşezat lângă mine. Şi-a pus capul pe umărul meu. De abia atunci am simţit răceala disipându-se.
Mi-am dat seama că uneori e mai bine să fim goi de tot. Să fim goi de sentimente, de amintiri, să fim noi, reci. Căldura vine greu. Dar, a fi nud uneori, merită. Nudul e nud până la urmă.