Mozaic

Photo by Job Savelsberg on Unsplash

Mi-am luat inima în dinţi şi am plecat spre mine. Locul de care mă temeam cel mai mult, eram ,în fond, eu. Oglinda mi-a urat succes înainte să pornesc la drum. Ştia că asta am de făcut ca să mă pot regăsi. Acum, nu mâine. Amânasem de prea multe ori. Nu devenisem neapărat leneşă, ci mai degrabă învăţasem să hibernez  în propria stare de indiferenţă… Mi-am trasat o hartă. Mi-era frică să nu mă rătăcesc. Dar, bineînţeles că nu am urmat-o. Asta nu sunt eu, mi-am spus.

Am păşit mai departe. Eram hotărâtă să fac tot posibilul pentru a mă arde. Orice rană e bună, nu-i aşa? Ei, cel puţin aşa se spune. Nu mi-a fost niciodată frică de soare. Fiind însă, odată, la malul mării, cu picioarele în valurile şovăitoare, m-am rănit, lovindu-mă de mine. Am căzut, iară inima a început să îmi sângereze. Curios lucru. Nu mi se mai întâmplase. Nu mă durea absolut nimic, fizic vorbind. Simţeam însă, că înăuntrul meu se iscă o gaură pe care nu pot să o controlez. Cineva începuse să ţipe. Singură pe plajă, mă întrebam în continuu cine putea să fie. Eram doar eu. Visele mele voiau să iasă la suprafaţă, spulberate cum erau. Voiau să formeze un mozaic, de care să îmi amintesc mereu când calc pe plajă. Şi iată-l încă acolo. Mă aşteaptă de fiecare dată când mă întorc spre mine.

De data aceasta, însă, ceva a fost diferit. Lipseau piese. Nu multe, dar se vedea cu ochiul liber că… era incomplet.

Am pierdut, recunosc. Vise, oameni, cărţi, sentimente, ani, euri. Am scăpat de poveri sau m-am ataşat de ele nemaiavând niciun fel de sprijin. Mi-am încărcat pistolul de sentimente, până a explodat. Nu ştiam dacă piesele s-au disipat pur şi simplu sau aşteptau să fie înlocuite cu ceva mai bun. Acum, când stau deasupra sa, văd. Parcă am fost oarbă până acum. Parcă nu am vrut să văd ceea ce era de fapt sub nasul meu de atâta amar de vreme.

Mi-am amintit, deodată, ce îmi spusese chelarul de inimi, din străduţele ponosite, de pe Republicii, din Braşov. „Tu nu ai nevoie de o inimă la borcan, draga mea. Ţie nu îţi pot închiria nimic. Aş greşi dacă te-aş lăsa să crezi că banii pot cumpăra ceea ce tu ai deja de multă vreme. Adânc, în tine. Sapă până o să vezi ceea ce pentru alţii e vizibil cu ochiul liber”. Mi-a fost greu să îl înţeleg atunci. Era ca şi cum cineva mi-ar fi spus să nu cumpăr o carte pentru că nu am ce face cu ea. Ce glumă bună, m-am gândit eu. Am ajuns acasă şi m-am afundat în scris, dar neştiind ce vreau să îmi spun, am început să plâng, dintr-odată. Acum înţeleg de ce. Piesele lipsă sunt sedimentele clipei de acum şi de mâine. Poate că mozaicul se va mări fără să observ eu şi va lua noi forme. Ceea ce ştiu sigur e că va fi acolo când voi avea nevoie de mine.

Acum sunt eu. Aici. Fără perdea. Cred că acum, dragul meu, îţi dai seama cel mai bine cum , de ce şi când. Acum ai reuşit să înţelegi că eu voi fi altfel, orice s-ar întâmpla; că voi ieşi din contur fie că vreau, fie că nu.

Spread the love