Dacă ești om, vei ști că rănile nu au nevoie de mai multă durere. Că o mângâiere poate face minuni și e mai valoroasă decât orice. Că cicatricile rămân și vor fi acolo și peste 10 ani. Nu e bine sa le zădărăști. Devin agitate.
Rănile încă proaspete miros a vanilie arsă. Ritualul de vindecare începe, dar dorul parcă te omoară. Urlă ca și cum viața lui ar depinde de rana asta. Ca și cum lumea s-ar termina. Dar tu nu îl alungi. Încerci doar să-l domolești ca să poți trece mai departe.
Lumina devine difuză, respirația mai sacadată, pupilele ți se dilată ca și cum ai fi în nu știu ce fel de transă. N-ai băut nimic încă și deja nu știi unde te afli. Ciudat, nu? Să fii treaz și să nu știi încotro să o apuci?
Tuturor ni se mai întâmplă. E ceva cotidian. Paharul de vin și țigara-n mâna stângă. Zâmbetul ușor amar și ochii plin de povești. Visele așternute pe foaie. Amintirile. Suflul. Toate parcă se învârt în jurul tău. Nu știi ce ar trebui să faci prima dată. După mine, dacă ar fi să mă întrebi, ar trebui să respiri și să-ți limpezești mintea. Nu e deloc ușor. Trebuie să lași durerea să te pătrundă ca mai apoi să te eliberezi. Durează. Dar rana se va cicatriza și crede-mă vei fi bine.
La un moment dat, va apărea și EL. Fără să îl cauți. Te va lua prin surprindere. Acela care-ți va mângâia sufletul și va avea grijă de rănile tale. Care te va accepta și prețui așa cum ești tu. Care-ți va iubi fiecare cicatrice și va fi recunoscător celor care au fost înainte, pentru că așa ai devenit femeia frumoasă de astăzi. Uneori naivă. Alteori prea mult cu capul pe umeri. Uneori visătoare, alteori cu picioarele pe pământ. Femeia care va depune toate eforturile posibile pentru persoana iubită și care va lupta. Care va fi pentru el tot ce a visat vreodată.
Vanilia arsă are rolul ei. Miros dulceag, ușor înțepător-îți amintește că trebuie să mergi mereu înainte. Că trebuie să îți porți cicatricile cu mândrie, până la urmă sunt rănile tale de război. Că trebuie să respiri și cel mai important să fii tu, draga mea.
❤