zilele trecute însă, mi-am luat “curajul” în dinţi şi am format o punte spre studio. am mers uşor, abătut ca şi cum dincolo de uşa aceea era sfârşitul. începând să dansez am simţit cum cineva trasează diagonale şi paralele prin mine. simţeam fiecare punct, fiecare mişcare. rememoram tot. amintirile păreau că se scurg dintr-o sursă nebănuită. mă înţepa. uitasem că atunci când îţi aduci aminte doare. uitasem că noi suntem formaţi din mii de linii secante… paralelele formează hărţi, hărţi spre suflet. cu cât ne îndepărtâm mai mult de ele, cu atât ajungem mai repede la groapa comună.
fiecare pas de dans şi-a construit propria muzică. nu a trebuit să cânt, doar să aştept ca picioarele mele să mă poarte pe drumul bun. liniile ce mă străbăteau deveneau din ce în ce mai tăioase. îşi făceau loc spre suflet. voiau să acapareze tot. acum ştii secretul meu. acum ştii de ce poate nu spun nimic. e momentul meu de aşteptare. aştept încă. aştept ca toate paralelele să ajungă în punctul lor comun…la suflet.
Poate vă întrebaţi cum mai multe paralele se pot intersecta. din punct de vedere matematic nu e posibil, aşa e. ştiţi şi voi faza aia cum că universul e alcătuit dintr-o infinitate de puncte, astfel de linii, nu ? trebuie să ştiţi, e imposibil. Dacă nu, înseamnă că nu aţi fost atenţi la orele de matematică. sa vă fie ruşine ! ei bine, eu am o altfel de teorie…
În suflet lucrurile stau puţin diferit. Paralelele se aglomerează, iar la un moment dat nu mai au destul spaţiu să respire. unind două puncte ale amintirilor noastre, ele nu se pot suprapune. Astfel, îşi stabilesc un punct comun…unde toate se intersectează, evitând suprapunera completă.
Înţelegi ceea ce spun? totul e dans.