Intersecţia paralelelor

Photo by Sarah Cervantes on Unsplash

Mi-am scos papucii de dans din dulapul prăfuit. Recent. Am avut chef ca pentru o zi să mă întorc în sala de repetiţii. A fost ceva spontan, nimic mai mult. Aşa credeam atunci. Dar nimicul se poate fructifica uşor şi pe neaşteptate devine ceva mai important decât ţi-ai imaginat vreodată.

nu am vrut să pornesc muzica, iar pentru câteva secunde am simţit că totul ia culoare în jurul meu. Pereţii albi deveneau contraste de sentimente, iar podeaua se modela după proprii mei paşi. nu voiam zgomot. voiam să simt ceva, lucru pe care nu l-am mai făcut de o vreme. fiecare pas, fiecare atingere, fiecare şopot al mişcării mele circulare erau strămutate de dor. de dorul tău. de ochii tâi. nu am să mai mint. nu. nu mai pot să fac asta. adevarul sfâşie, da. dar, e mai bine aşa. în fond, dorul e cel care taie în carne vie şi formează găuri care nu pot fi astupate.

dansând, mă priveam în oglindă. eram altfel. aerul era acelaşi, dansul- format din aceeaşi paşi, sala nu se schimbase cu nimic. la mine era problema. eu. eul meu nu mai era un eu comun, devenisem cineva. aveam tot ce mi-am dorit vreodată. aşa credeam, dar de fapt sufletul meu era blocat undeva, într-o groapă comună. uitasem de el. nu am mai vrut să îi dau atenţie deoarece, speram eu, că până la urmă sentimentele mă vor lăsa în pace. atunci mi-am aruncat papucii de dansat în dulap şi nu m-am mai uitat în spate.

Spread the love