Mocnit. Încet, focul viselor noastre se răspândeşte. În vale sunt sentimentele, de mult uitate, puse în lampadare care încă pâlpâie. La deal, sunt carele pline de incertitudini zvăpăitoare ce aşteaptă să fie descoperite.
Arheologii au plecat de mult. Au uitat că săpăturile necesită timp, iar esenţa nu poate fi descoperită uşor. Au grăbit pasul până nu a mai rămas nimic. S-au speriat de propriile umbre.
Încet-încet s-au retras. Au ajuns la câmpie. S-au întins uşor pe spate. Au vrut să ia o pauză deşi nu ştiau ce vor face mai departe. S-au dezbrăcat de haine. Uitându-se în jur au realizat că sunt singuri, iar vântul le şopteşte o poveste candidă. Arheologii nu puteau să se uite unul la altul. Privirea le devenea înceţoşată atunci când se priveau, iar inimile le băteau din ce în ce mai tare. Deveneau instinctuali. Nu mai gândeau limpede şi se aruncau cu totul în hău.
Au vrut de multe ori să muşte unul din celălalt, dar timpul parcă stătea în loc şi nu îi lăsa în pace. Trupurile lor nu puteau să se frământe în voie. Părea imposibil.
Focul se înteţea, iar iubirea de a fi, devenea din ce în ce mai aspră. Esenţa trebuia descoperită. Dragii de ei nu înţelegeau însă, că pentru a ajunge la deal trebuie sa treacă peste focul din vale. Sentimentele nu se sting uşor, iar dacă sunt puternice, ele rămân gravate în suflet pe vecie.
Vine un moment însă, când toate trebuie confruntate. Iară eu nu spun că acum e momentul potrivit, dar secunda următoare poate fi decisivă.