Parcă aş vrea şi parcă nu aş vrea … Parcă aş zâmbi şi parcă nu… Parcă aş pleca, dar, totuşi, mai vreau să mai stau puţin. Parcă aş încerca ceva nou, dar mi-e frică de inevitabil. Parcă m-aş deschide din nou, dar nu mai vreau să scriu o carte. Am una, mi-e de-ajuns. Atâtea analize ale inimii într-un suflet de femeie…
Nehotărâre? Poate e şi asta într-o mică măsură, dar nu. Nu acum, draga mea. Te-am privit de multe ori pe furiş şi am încercat, sfidător, recunosc, să îţi descifrez ochii atât de anevoioşi în frumuseţea lor. Nu am ştiut niciodată ce gândeşti sau de ce te răzgândeai atât de repede.
Am vrut să te înţeleg pentru o secundă, dar în zadar. Gândul îţi lua zborul imediat. Contradicţiile îşi făceau din ce în ce mai puternic apariţia şi păreai că uitai de mine, de noi şi de tot.
Mimica ţi-e extraordinară. Aş putea face o capodoperă dacă ai putea sta nemişcată mai mult de o milisecunda. O Mona Lisa actuală. Modernă. Plină de sare şi piper. Exhibiţionistă. O sentimentalistă desăvârşită aşa cum eşti tu. Toate într-un singur tablou. Ce zici? Încercăm?
Sincer, nu cred că o să poţi. Îţi stă în fire să mă laşi să gândesc următorul pas şi îţi place să mă faci să analizez conturul emoţiilor tale. Gustul e diferit de fiecare dată. Acum parcă simt o ciocolată uşor amăruie cu tente de portocal. Ceva exotic, dar totuşi parizian.
Nările simt un puternic miros de cărţi… Cred că după asta pot să te simt cel mai bine. Te găsesc uşor între miile de cărţi flămânde de tine. Uneori devin gelos pe nişte pagini. Nu ştiu cum tu, poţi avea grijă de atâtea cuvinte şi poţi dezmierda cu atâta grijă nişte foi prăfuite de timp… Iubirea ţi-e împărţită în mii de colţuri, draga mea.
Uneori mi-aş dori să fiu o carte. Poate aşa te-aş înţelege mai bine. Aş aprecia mai tare coloritul tău vehement de zână a secolului al XXI- lea şi aş învaţa să te gust mai bine.
Eşti un calambur draga mea, dar eşti a mea.