Divergent

Photo by Scott Webb on Unsplash

Eu nu m-am înţeles niciodată. Am încercat să mă înec în marea de gânduri ce mă răvăşeşte zi de zi, dar cu cât mă afundam mai tare cu atât ceva clocotitor se trezea în mine. Eram tot eu. Un alt fel de eu. Eul de mâine poate. Eul care zâmbeşte printre lacrimi. Stai, nu, îmi pare rău. Aceea sunt eu de astăzi.

Da, e amuzant cum deseori credem că ne-am schimbat dar de fapt şi de drept suntem aceeaşi. Ne construim diferite carapace. Punem lipici de sentimente între ele asigurându-ne că la următoarea furtună de lacrimi nu va cădea niciuna în nisip. S-ar putea pierde uşor. Măştile dispar repede, nu pot ţine pentru totdeauna. Sunt fragile, aşa ca sufletele noastre.

Mi-am spus întotdeauna că sunt un castel şi mi-am imaginat că nu există nici o prinţesă în el. Nu doream niciun intrus. Exteriorul s-a format dintr-o dată. Magia şi-a făcut efectul repede, dar suflul interiorului s-a regăsit greu. S-a surpat de multe ori până să se reconstruiască asemeni originalului. Au avut loc multe inundaţii şi lupte în incintele împărăteşti. Pustiit fiind, la un moment dat, au început să crească sute de cactuşi.

Puiuţi mai întâi, s-au transformat uşor în destine pierdute fără nume. Am încercat să le aflu secretul, dar când îi întrebam discret ce se întâmplă în castel, ei îmi răspundeau simplu :” Un eu divergent”. Atunci nu ştiam ce înseamnă.

Anii au trecut şi totul a prins contur. Eul divergent eram eu. Speriată că nu am nicio şansă de supravieţuire, am început să bat la mii de uşi. Am ţipat la mine până nu am mai avut glas. Am fugit şi m-am împiedicat de multe ori. Rănile nu au fost sfioase. Au venit cu un întreg pluton. Sentimentele. Aşa îşi spunea acesta. M-au lovit cu toate armele posibile. Au jucat murdar. Ştiau deja care e punctul meu slab şi m-au lovit până nu am mai putut să respir. M-au forţat să cad în mine şi să recunosc faptul că nu m-am schimbat.

Eul meu a facut greşeli, dar e acelaşi domn sârguincios care se plimbă dintr-o carte în alta şi zâmbeşte cu gura până la urechi atunci când mă vede.
Am înţeles asta doar după ce m-am izbit de dealerul de inimi frânte care vindea vise la kilogram pe o alee lăturalnică din Braşov.

Se uita la mine scrutându-mă cu privirea. Nu ştiam de ce. Mi-a întins mâna sa pentru câteva secunde. S-a rezemat de mine. Eu credeam că e doar obosit, dar de fapt el voia să mă citească. Avusese o presimţire că în data de 11 iulie o să întâlnească pe cineva ca mine. Un eu divergent demn de iubire.

Mi-a spus atunci că sunt cel mai bogat om de pe pământ şi că nu am nevoie de visele sale puse la borcan. Aveam nevoie doar să mă regăsesc dintre miile de părticele ale sufletului meu sorbit de fantasme.

Spread the love