Delegaţie spre nebunie

Photo by Nathan Dumlao on Unsplash

– Sună. Nu auzi?

– Ce?

– Telefonul. A sunat de trei ori până acum. Cred că ştiu cine e. Numai o singură persoana putea fi atât de insistentă.

– Nu ştiu la cine te referi.

– Ba eu sunt sigur că ştii.

– Chiar nu.

– Crezi că dacă negi totul va fi mai bine? Într-un fel sau altul va găsi un mod de întoarcere.

– De ce spui asta?

– Pentru că vibrează. Pentru că o cunosc, iară tu dragul meu, o ştii foarte bine. Nu vrei să recunoşti. Înţeleg, eşti orgolios. Nu poţi nega. Însă senzaţia de gol ce te apasă e prea puternică.

– Ce gol?

– Ea.

– Stai, ce? Nu mai înţeleg nimic. Care ” Ea ” ?

– Lipsa. Ai o parte minus,nu simţi ?

– Ba să ştii că de o vreme mă cam sufoc. Nu mai pot să dorm noaptea. Patul e prea mare, iar eu stau că o statuie.

– Atunci ştii.

– Ce?

– Că Ea îţi lipseşte.

– De ce?

– Pentru că de fiecare dată când te trezeşti din somn tremuri de emoţie. Pentru că te uiţi în jur şi realizezi că nu o găseşti în nici una dintre ” ele „. De asta.


Mă uitam în oglindă de aproape jumătate de oră. Rămăsesem blocat cu privirea spre mine. Mi-am dat seama mai abitir că lumea din jurul meu îngheţase şi nici un prieten de-al meu nu era pe-aproape. Eram doar eu, iar eu vorbeam cu mine- un prim pas spre „nebunie” .

Spread the love