Arhitectura unei ruine

Photo by Lynn Jordan on Unsplash

Am frânat brusc. Nu am ştiut că nu port centură de siguranţă. Am plonjat direct prin parbriz. Nu am avut timp să respir. Nu mă gândeam că trecutul mă poate arde aşa puternic. Amintirile dor şi trezesc fiori mai puternic decât orice altceva. Mi-am revenit uşor. Nu aveam răni adânci, doar zgârieturi, care pulsau în tandem. M-am uitat peste drum. Nimic nu mai părea aievea.

Fabrica de vise era în paragină. Locul unde îmi petrecusem copilăria se transformase pe jumătate în scrum. Mi-era greu să cred că într-un colos de secunde totul se schimbase atât de rapid. Sutele de pisici pe care le hrăneam cu mâna mea dispăruseră. Totul se disipase. Aerul era amărui şi avea un gust sec. Casat de timpuriu, nu a mai putut să schimbe ceva.

Oamenii se transformaseră în nişte umbre obosite de timp. Nu mai reacţionau, nici măcar nu mai salutau, darămite un zâmbet… Acela era rar, iar când îl prindeai simţeai că e ceva rânced în el. Speranţa nu era pierdută, doar consumată puţin. Timpul le surpase sufletele şi le storsese de vlagă.

Ar fi vrut ei, săracii, să mai poată pleca, dar ruină se transformase în exponentul lor interior. Era prima dată, în atâta amar de vreme, când realizau că ruină erau de fapt vieţile lor secate de vise. Fabrică fusese construită odată cu naşterea lor. Cel dintâi născut a vorbit primul, punându-şi pecetea pe prima cărămidă.

Acelaşi proces a fost urmat şi de ceilalţi. Cărămidă după cărămidă, vis după vis, multă răbdare şi cu un sac de speranţa în dinţi, fabrica a ajuns în formă finală. Dar timpul a trecut, iar oamenii au uitat că sentimentele trebuie consolidate. Multe relaţii s-au destrămat. Mulţi dintre ei au fost daţi în şomaj.

Poate că aceia visau cel mai tare. Au fost izgoniţi din regat fără nicio explicaţie. Eu am rămas printre cei vechi.Am rămas doar cu sufletul. Căci copilul se joacă pe aleea de colea, stând în praf.

Şi am vaga impresie că aceea sunt eu..

Spread the love